Acum 2 zile, mai exact pe 24 mai 2014 am alergat la Maraton Apuseni 42,8 Km cu o diferenta de nivel de 2200 de metri.

Aveam o gramada de motive sa nu alerg:

Cu o saptamana inainte de maraton am alergat ca si antrenament un semimaraton de 21 km pe sosea. Nefiind obisnuita sa alerg pe sosea am inceput sa am probleme la un genunchi.

Eram foarte obosita in urma catorva evenimente organizate una dupa alta, printre care si primul maraton de la Tg-Mures.


Cu cateva zile inainte de maraton am facut o tura lunga (si am apucat sa dorm doar cateva ore pe noapte) prin Baile Herculane (satul Inelet cu faimoasele scari de lemn unde urci intr-o lume fermecata asemenea celei cu vrejul de fasole, unde animalele nu au fost niciodata jos pe pamant, trifoiul creste mare si oamenii se multumesc cu putin), clisura Dunarii cu faimosul chip urias al lui Decebal si cascada Bigar din Cheile Nerei.  Cateva poze puteti vedea AICI.

In plus, dupa socul anafilactic pe care l-am suferit in august inaintea maratonului din Fagaras, nu am reusit sa imi revin la forma fizica de atunci.

Dany imi tot repeta ca sunt obosita si e mai bine sa ma odihnesc :). Da, avea dreptate pe de o parte. Eram obosita si nu eram suficient de antrenata.

Am ales sa particip pentru ca obisnuiesc sa imi tin cuvantul si angajamentele atat fata de mine cat si fata de altii. Insa acesta era un angajament fata de mine.

Am ajuns seara si dupa un pic de peripetie cu inscrierea (eram inscrisa cu nickiname-ul) si dupa ce i-am explicat ca sunt o gramada de oameni acolo care pot sa „adevereasca” ca exist in realitate, mi-am ridicat pachetul de start si am campat.

Dimineata m-am trezit si m-am bucurat de o veverita care se juca de-avati ascunselea cu mine.

Incerc sa mananc aproape fortat un pumn de cereale cu lapte de soia si ma pregatesc de start in timp ce socializez cu cei de acolo. Il vad pe Mosion si ma gandesc ca daca el termina un maraton eu nu vad de ce nu l-as termina.

Il salut pe Known as Marius care se gandeste sa termine in mai putin de 5 ore, fac poze cu Fabian, salut lumea pe acolo si ma aliniez la mijlocul plutonului ca sa nu-i deranjez pe cei care fac performanta din alergatul maratoanelor si pentru care orice minut conteaza.

Sunt cei care stau cu mana pe ceas inainte de start ca sa apese pe cronometru imediat cand se da startul si la care ceasul le spune la fiecare km cata distanta au parcurs si care este viteza de deplasare medie pe km 🙂

Se da startul si traseul incepe direct cu o urcare. Ma simt bine si nu fortez pentru ca stiu ca am nevoie sa ma incalzesc si mai mult, urcarea nu e punctul meu forte. Eram pregatita sa trag tare pe coborarea lunga de 10 km care urma imediat dupa primii km de urcare 🙂

Ajungem la un punct de hidratare si ma minunez de ce l-au pus asa aproape. Aveam sa constat ca pe tot traseul au fost MULTE puncte de hidratare, alimentare si control unde erau o gramada de volutari foarte amabili si care incurajau si ajutau concurentii.

La un moment dat aud fluierul (am ajuns sa iubesc fluierele pentru ca imi spuneau ca ma apropiu de un punct de control) si baiatul ne spune: incepe coborarea 🙂

Coborarea e punctul meu forte. Stiam ca e o coborare lunga si aveam de gand sa profit cat mai mult de ea ca sa castig timp ce aveam sa-l pierd pe urcarile urmatoare.

Cararea era ingusta printre niste jnepeni si nu puteam depasi asa ca am inceput sa sar peste jenpeni pe langa carare, moment in care aud o tipa spunand: „Jesus, dar tu ce mananci frate?” Nu pierd timp sa-i explic ca o sa ma prinda pe urcare si ca eu cobor bine si aleg sa merg mai departe.

Ajung intr-o poiana si vad ocolul pe care trebuie sa il facem pentru ca participantii erau insirati de-alunul poienii. Alerg, mi se fac poze, sunt incurajata si ajung in spatele unei concurente care se plimba de la stanga la dreapta si invers intrebandu-se pe unde sa o ia in fata unei balti mari de noroi.

Aici mi-am primit din nou o lectie de viata si am experimentat in timp real proverbul „mandria merge inaintea caderii”. Mi-am spus rapid ca femeia din fata mea face fite si in timp ce alergam am calculat pasii si mi-am spus ca voi calca cu stangul in mijloc si cu dreptul pe cealalalta parte.

Ce nu am luat in calcul era ADANCIMEA gropii de noroi astfel ca in momentul in care mi-am infipt piciorul stang in namol acesta a intrat pana aproape de genunchi si cand am aterizat pe picioarul drept am incercat sa-l scot pe cel stang insa mi-am pierdut adidasul in noroi.
Astfel, am inceput sa imi caut adidasul si nu il gaseam. Ma si vedeam deja ca fie voi renunta, fie voi termina maratonul desculta. Intr-un sfarsit, timp in care trec o gramada de concurenti pe langa mine, imi gasesc adidasul insa nu reusesc sa-l scot.

Cred ca eram o imagine interesanta asa inamolita pana la genunchi si coate in mijlocul gropii cautand cu ce sa ma incalt.

Volutarii de la punctul de alimentare sar sa ma ajute, ma intreaba daca sunt ranita sau am nevoie de ajutor. Unul mai descurcaret sare cu sticlele cu apa, toarna apa pe adidas si pe piciorele mele, ma incalt si le spune celorlalti: „am facut-o ca noua. Poate sa alerge acum”.

Continui sa alerg insa dupa vreo 200 de metri imi dau seama ca am nisip in adisasi si acestia imi jenau degetele care erau deja ranite si bandajate. Ma descalt si incerc sa imi scutur noroiul insa imi dau seama ca nu am nicio sansa, astfel ca decid ca voi alerga in ciuda disconfortului provocat de acesta.

In timp ce imi legam adidasii trece pe acolo un concurent si imi spune: „asta e un semn, ai grija, e un semn ca NU….”, nu il las sa termine si ii spun: „da, e un semn ca o sa termin maratonul asta in conditii mai dificile decat mi-am imaginat”.

Chestia asta s-a intamplat undeva la km 10 si traseul inca cobora. Asa ca incep sa alerg si sa ma acomodez cu nisipul din adidasi si sa incerc sa imi pozitionez degetele astfel incat sa nu fie atat de dureros.

Pentru prima data in acea zi m-am intrebat daca nu e ok sa renunt.

Mi-am amintit ca jocul vietii se da in mintea mea si de aici pana la final m-am jucat cu mintea mea.

Mi-am amintit ca alerg ca sa ma inving pe mine, sa imi inving eul, sa imi inving limitele, sa imi inving durerea, sa castig lupta cu mine.

Imi bag castile in urechi si dau drumul la playlistul de la Willy…… Dintrodata zgomotul din urechi e mai tare decat durerea din picioare. Imi pun in minte sa-i multumesc lui Willy ca ma ajuta mereu cu tot felul de gadgeturi.

Imi amintesc de Isti ca mereu are raspunsuri la intrebarile mele si ca e atat de binevoitor cand am nevoie de ceva si care s-a oferit sa „ma transporte” la maraton ca eu sa pot alerga.

Imi amintesc de toate binecuvantarile pe care le primesc si de lucrurile care dau sens vietii. Imi amintesc ca oamenii au parti bune si ca una din misiunile mele este sa vad si sa scot in evidenta aceste parti in fiecare om cu care ma intalnesc.

 

In fata mea era un tip care avea ceas cu cronometru si imi spunea cati km am facut si in cat timp. Imi spune la un moment dat ca am parcurs 19 km in 2 ore si 10 minute si imi dau seama ca e ok si ca nu am pierdut asa mult timp cat aveam eu impresia si ca pot termina in mai putin de 6 ore.

Incep sa prin curaj si merg mai departe. Ajung la o intersectie intr-un sat uitat de lume unde nu-mi vine sa cred ca vad o fata in sutien care imi arata directia in care sa o iau. O intreb, fara sa ma opresc daca e sigura ca pe acolo trebuie sa o iau, si deduc ca era pusa acolo strategic ca sa-i incurajeze pe baietii care alearga la maraton 🙂 .

Ajung la un punct de alimentare unde 2 fetite mici de tot imi oferau isotonice si apa. Cer un pahar cu apa si ma intorc instant sa mai iau unul si incepe urcarea si lupta cu mine.

Incep sa imi simt picioarele si genunchiul ranit de la semimaraton. In timp ce urcam vad pancarde puse de organizatori cu mesaje precum: Jack Norrins nu a alergat niciodata un maraton, Grabeste-te, la finish te asteapta berea, etc.

In Apuseni e plin de apa la tot pasul. Beau apa din rau si la 5 minute descopar izvorul :). Desi e urcare, ma simt bine atat fizic cat si psihic. Pe urcare merg la pas, insa nu ma opresc.

Si o tin asa pana la km 25 si realizez in capul meu ca m-as descurca de minune la un semimaraton, dar eu aleg sa alerg maratoane. Unii maratonisti spun ca e si normal asta pentru ca un semimaraton, asa cum ii spune si numele, e o treaba terminata doar pe jumatate 🙂

Pe la km 26 incepe sa ma indoiesc de mine, de ceea ce fac si imi dau seama ca daca renunt oricum trebuie sa ma intorc la Baisoara, asa ca de ce nu as continua?

Continui sa imi spun ca daca ma opresc durerea nu inceteaza si ca e mai ok sa continui sa alerg ca sa castig distanta. Ei, si cu gandul asta m-am jucat pana la sfarsit. De ce sa te opresti cand durerea oricum nu va inceta, cel putin castigi distanta?

In cap imi vin in minte tot felul de ganduri care le-as putea asterne in articolul pe care il scriu acum si care ar putea sa-i incurajeze pe altii sa alerge cativa km sau chiar un maraton.

Ma gandesc de asemenea la motivele pentru care fac asta si la faptul ca nu ma compar cu nimeni (in timp ce ma gandeam la astea unii probabil terminasera deja maratonul) ci cu mine insumi si ca daca mintea vrea, corpul o sa o urmeze. Da, as fi putut fi mai bine antrenata, insa nu sunt. Asta inseamna ca imi e mai greu, insa nu imposibil sa il termin 🙂

La un momendat playlistul lui Willy incepe sa cante in germana. Habar nu am ce spune, insa bitul imi duce pasii unul cate unul. La un moment dat muzica nu ma mai ajuta si imi smulg castile din urechi si incep sa fiu atenta la fosnetul padurii si sa continui sa ma joc cu mintea mea 🙂 si sa-mi spun ca o sa fiu bucuroasa daca nu renunt 🙂

Ajung in rezervatia de la Scarita Belioara si il intreb pe un voluntar daca sunt ultima si imi spune: „daca ai fi ultima ai fi cu inchizatorul maratonului. Din moment ce acesta nu e cu tine, nu esti ultima :). Hai ca urmeaza coborarea, imi spune. E o panta lina si peisaje super faine.

Ajung pe deal, imi tropai muschii de la picioare si zic un „let’s do it, e specialitatea mea” si o iau la fuga in jos in timp ce il aud strigand dupa mine un cuvant placut si iubit de mine „SPOR”!

Incep sa-i ajung pe cei care ma intrec pe urcare si o tin asa pana la urmatorul punct de alimentare.

Intre timp vad o volutara de la crucea rosie ca ii face masaj la genunchi la un participant si o intreb daca nu are niste diclofenac. Imi spune ca da si imi da pe amandoi genunchii. O iau in brate, o pup si ii multumesc ei si celorlalti pentru ce fac si intreb cat mai este. Imi spun ca mai sunt 14 km pana la finish si imi spun: „doar 14 km? Super tare! Cred ca pot sa termin in 6.30”.

Insa urmatorii 3 km aveau un sfert din diferenta de nivel a intregului traseu, mai exact 500 de metri. Doar urcarea aia mi-a luat aproape 1.5 ore.

In timp ce incep urcarea ma prinde din urma un concurent si imi spune ca urcarea din fata e cea mai dificila, ca e o portiune de stanca periculoasa unde el a cazut cand a venit la o simpla drumetie si m-a anuntat ca merge inainte pentru ca e asteptat la finish de iubita lui.

Ii spun ca si eu sper ca mai sunt asteptata la finish si ca sper ca cine ma asteapta sa nu se fi gandit ca m-am razgandit si nu vreau sa mai ajung la finish si ca am decis sa raman in padure.

Ajung la portiunea de stanca si ma intreb de ce naiba le-au trebuit corzi pentru ca pentru mine stancile sunt unele din cele mai prietenoase forme de relief. Aud in fata mea voluntarii de la salvamont intreband o concurenta daca e ok si ma gandeam ca ce raspund daca ma intreba pe mine. Mi-au venit in cap ceva idei de genul: in afara de faptul ca ma doare splina, ca am doua unghii rupte, 3 basici la picioare, ca simt durere in genunchi la fiecare pas si ca mintea imi joaca feste, sunt ok.

Nu m-au intrebat nimic, insa mi-au spus ca panta s-a cam terminat si portiunea urmatoare e lina si mi-am continuat drumul.

Pentru mine portiunea urmatoare a fost orice dar nu lina. Da, nu era stanca, insa nu era lina. Dupa alta jumatate de ora intalnesc un salvamontist care parea ca stie toate numerele legate de traseu 🙂 . Imi spune ca mai este 1 km pana pe varf la punctul de alimentare si ca diferenta de nivel pana acolo e de 170 de metri. Refuz sa mai calculez si ma axez pe fiecare pas pe care il fac. Nu conteaza sa ajung pe deal ci sa fac urmatorul pas. Fiecare pas ma duce mai aproape de finishul urcarii 🙂

Incep sa urc la un moment cu spatele pentru a-mi folosi si alti muschi si calculez cam in cat timp voi putea parcurge ultimii 10 km. Refuz sa ma gandesc la ce se gandeau cei care ma vedeau marsaluind cu spatele pe o urcare abrupta printr-o padure din Apuseni.

Ma intreb din nou de ce fac asta si imi repet ca vreau MEDALIA DE FINISHIER.

Ca eu termin ce am inceput. Ca eu nu renunt in fata greutatilor. Ca eu nu las pe nimeni la greu. Ca eu nu renunt atunci cand situatia nu e usoara. Ca eu termin, ca eu ma inving pe mine, ca eu imi  inving durerea, ca eu imi controlez mintea si corpul, ca eu imi curat mintea si trupul.

Da, sunt un finisher. Nu alerg pentru premii. Nu am sa vin nicioadata intre primii la un maraton, insa am sa ma inving pe mine oridecateori o sa am ocazia.

O sa caut adanc in sufletul meu sa vad ce mai am de lucru la mine si am sa incerc sa scot ce am mai bun in mine. Cand alergi un maraton ai timp sa dai la o parte toate gunoaiele din capul tau. Sa uiti de lucrurile care nu sunt importante, sa iti dai seama ca de multe ori in tavalugul in care te prinde viata te legi de lucruri care nu conteaza cu adevarat.

Cand iti supui corpul si mintea la un astfel de efort poti sa iti curatesti sufletul si sa gasesti lucrurile cu adevarat importante in viata. E posibil ca pentru unii sa fie de ajuns sa alerge 5 km sau 10 pentru asta.

Se pare ca sufletul meu are nevoie de 42 km cu o diferenta de 2200 metri pentru asta si e nevoie de tratament periodic 🙂

Dau de un izvor, beau apa si aud la un moment dat fluierele atat de cunoscute de la punctele de alimentare. Alerg inspre punctul de alimentare si intreb cine a avut minunata idee sa puna un sfert din diferenta de nivel in 3 km si un domn imi raspunde ca el pentru ca el cunoaste cel mai bine zona.

Ii spun ca mi-ar placea sa vorbim mai multe la care un volutar ii spune sa refuze ca poate il asteptam cu ceva cutite sau arme jos la finish. Incep sa rad si imi bat cu palmele muschii de la picioare si incep sa alerg.

Dupa ce fac cativa pasi aud o voce cunoscuta si ma intorc……….. Dany a vazut ca nu ajung si a venit in intampinarea mea, cica sa-mi aduca apa. Si vazand ca tot nu vin a tot alergat, astfel ca fara sa isi propuna de dimineata a facut un semimaraton. Pacat ca nu a putut lua o medalie pentru asta 🙂

Mi-a luat borseta si a inceput sa numere pasii: unu, doi, trei, patru, unu, doi, trei, patru in timp ce imi repeta sa respir.

Imi spune cum e traseul pana la finish si incerc sa profit cat mai pot de coborari desi ma dor picioarele, spatele, degetele de la picioare si cel mai rau splina (de la isotonic presupun eu).

Mi-a luat mult sa termin. La un moment dat mi s-a facut brusc somn. Pana atunci am refuzat sa ma asez, acum imi venea sa stau jos. Ma bag in fiecare balta pe care o gasesc pentru a nu simti arsurile de la picioare si continui mai mult sa merg decat sa alerg.

Imi da prin cap sa ma gandesc ca altii au ajuns de mult, pe urma imi amintesc ca asta e lupta mea cu mine si nu cu altii si ca am venit pentru mine nu pentru altii.

Da, as fi putut renunta inainte de a incepe. Da as fi putut folosi ca si scuza faptul ca ma durea genunchiul.

Da, as fi putut folosi ca si scuza faptul ca nu eram suficient de odihnita si condusesem vreo 1000 de km in ultimele doua zile.

Da, as fi putut folosi ca si scuza faptul ca mi-am pierdut adidasul in noroi.

Da, as fi putut folosi ca si scuza faptul ca am suferit un soc anafilactic in august si nu am mai putut alerga.
Da, as fi putut folosi ca si scuza durerea de splina, basicile de la picioare sau durerea musculara..……….

Mintea umana iti poate aduce o gramada de scuze ca sa nu faci ceva. Insa, in viata regretele cele mai multe apar in urma faptului ca nu ai incercat, iar eu nu vreau sa traiesc cu regrete.

Durerea este temporara. Faptul ca te-ai invins pe tine si ti-ai depasit limitele de moment ramane vesnic.

De ce alerg?

Alerg sa imi curat sufletul in primul rand, sa ma golesc de egoism, sa devin mai amabila cu cei din jur.

Alerg sa fiu sanatoasa.

Alerg sa ma bucur de viata si de privelisti de vis.

Alerg sa imi inving limitele mintale si sa imi disciplinez mintea.

Alerg sa imi inving limitele fizice si sa imi disciplinez trupul.

Si da, imi doresc ca cineva sa fie mandru de mine si sa ma aprecieze, insa nu pentru ca am alergat maratoane, ci pentru ca m-am invins pe mine alergand maratoane. 

Una din bucuriile aduse de faptul ca alerg este ca cei din jurul meu prind curaj si incep sa alerge. Am prieteni care s-au apucat de alergat, care au inceput sa vina la comeptetii sau care se gandesc ca este posibil si pentru ei 🙂

Daca mintea ta isi poate imagina, atunci corpul o poate face!

 

Mosion din Arad alearga maratoane la 81 de ani :). Daca el o poate face, aproape oricine dintre noi o poate face daca are atitudinea corecta, disciplina necesara si un suflet curat 🙂

 

Cand termini un maraton e vorba de tine si lupta doar cu tine insuti. Daca mergi la un maraton ca sa dovedesti ceva cuiva, nu reusesti decat sa iti cultivi eul si sa nu inveti niste lectii importante despre tine. Cu cat eul tau creste si e mai mare, cu atat pierzi lectii pretioase despre tine, despre viata si despre relatia ta cu cei din jur.

Tu ce faci pentru tine? Ce faci sa iesi din zona de confort? Ce sport faci pentru a fi sanatos?

 

Lasa-mi mai jos gandurile tale 🙂

Cu drag,

Sim


17 thoughts on “I’m a finisher not a quitter – sau cum termini un maraton montan cand ai o gramada de motive sa renunti”

RP . iunie 2, 2014 at 12:16

ceasul cu cronometru se numeste Endomondo si este o aplicatie gratuita pt orice telefon inteligent, distantele sunt aproximative, adica la 42,8km a masurat doar 41km .. si eu eram care iti ziceam timpii 😉

    Sim . iunie 3, 2014 at 08:53

    RP, thanks for passing by 🙂 Multumesc de informatie. Mi-a facut placere sa alerg o bucata cu tine. MI-ai lipsit pe ultima parte a traseului 🙂 Insa, stiu ca am ramas eu in urma 🙂 Sper sa ne vedem la alte ture.

CT . iunie 5, 2014 at 15:19

Te admir pt vointa de a termina ceea ce ai inceput. Intradevar si eu am inceput sa alerg dupa modelul unui amic maratonist. Puterea exemplului… Ulterior mi-am vazut corpul duduind de sanatate. Asa ca las pe altii sa faca coada la Farmacii si Doctori 🙂
Felicitari !

    Sim . iunie 6, 2014 at 09:44

    CT,

    e randul nostru sa creem exemple pentru altii. da, nici eu nu fac coada la farmacie si dudui de sanatate. cel putin aia fizica ca la aia psihica totul e discutabil si nu bag mana in foc 🙂

th_dora . iunie 5, 2014 at 19:03

Mi-a plcut articolul tau si m-am regasit in el. Desiam participat doar la semimaraton am trecut prin aceleasi stari. Pe ultima parte, pe acel drum prin padure, unde vedeam pe margine cate o portiune cu muschi verde si moale imi venea sa ma intind si sa dorm. Credeam ca doar mie mi se poate face somn in mers :)). Multumesc ca ai impartit cu noi ceea ce ai simtit, vazut si gandit. Multe se potrivesc perfect cu ceea ce am simtit si gandit si eu. Ca de exemplu ca in timpul maratonului iti cureti gandurile de gunoaie. Ca nu te mai gandesti decat sa mai faci inca un pas care te aduce mai aproape de finish. Si multe altele. Aproape toate. Te felcit iti multumesc si te admir. Voi urmari blogul tau.

    Sim . iunie 6, 2014 at 09:45

    Dora,

    ne vedem la un maraton? 🙂 nu renunta la sport si fii un model pentru altii. dupa tehnicile mentale de control al stresului/emotiilor, miscarea e al doilea factor care iti aduce echilibru in viata 🙂

      th_dora . iunie 6, 2014 at 18:14

      Asa e, ai dreptate, nu-mi puteam inchipui ce influenta pozitiva poate avea o tura de alergare asupra starii de spirit. Acum stiu, nu voi renunta, te asigur si spun tuturor (mai ales celor dragi mie) despre asta. In ce priveste maratonul… hmm…vom vedea. Deocadata aleg in padure, pe pista, la Platoul Cornesti.

Cris . iunie 6, 2014 at 11:13

Felicitari si la mai bine! 🙂
Cred ca ne-am intersectat pe traseu, insa cum se intampla de multe ori participantii isi zambesc si-si vad de treaba lor :-).
Ma bucur ca totusi unii dintre ei aleg sa-si astearna gandurile, trairile pe hartie, ajungi sa cunosti un pic oamenii pe care i-ai inatlnit.
Imi plac tare mult motivele pentru care alergi (m-am regasit printre ele :-)), automotivarea de care dai dovada (am trecut prin situatii similare la alergarile anterioare si stiu cat poate fi de dificil sa faci urmatorul pas) si sper ca asta sa se transmita frumos si celor din jurul tau.
Inca o data felicitari si numai bine!

    Sim . decembrie 18, 2014 at 17:13

    Multumesc ca m-ai citit Cris 🙂 Poate ne mai intersectam pe alte trasee si mai impartasim ganduri 🙂 SPOR la antrenaemente 🙂

magda . iunie 6, 2014 at 15:29

superb articol. Emotionant! Am simtit ca si cum as fi parcus traseul eu insumi :))). Scrii bine – cu trairii si emotii. ce poti sa-ti spun – FELICITARII!!! imi place felul in care gandesti si principul pe care il aplici. foarte frumos! pe care as putea sa-l sintetizez in ” before having dominion over the world, you must have domnion over yourself”. Unitate minte corp…ce ai realizat, constientizat, trait – s-a transformat in marea ta victorie asupra ta. 🙂 si asta e datoria fiecarui om in parte.

Cristi V. . iunie 14, 2014 at 21:04

Sunt bucuros pentru victoria care ai avut-o cu tine. Sper ca premiul tau sa fie o liniste sufleteasca cat mai de durata. In orice caz, putin cate putin, fiecare experienta e o lectie in plus. Si eu alerg de peste 10 ani zilnic (cu foarte rare exceptii) distante mult mai mici (6km) si frecventez inotul cu aceeasi regularitate. Nu am trecut la distante de peste 10km datorita unor probleme la coloana, aleragerea fiind pentru mine o activitate interzisa d.p.d.v. medical, dar cam indispensabila.

Teo . august 25, 2014 at 06:45

Măi Simona… da erai cea mai „mâlită” de acolo? Sau erai „pata de culoare” a întrcerii?

Felicitări pentru cursă şi felicitări pentru felul în care povesteşti. La mai mare!

alla . noiembrie 17, 2014 at 13:40

O mica si esentiala precizare: oricine poate alerga, numai sa fie sanatos ….Eu mi-as dori sa alerg insa am un prolaps de valva mitrala care nu imi permite sa alerg nici 20 metri …….Dar ma multumesc cu ce postati voi pe aici, parca alerg si eu cu voi!

Amelia . noiembrie 29, 2015 at 16:11

Eh, draga Sim, mi-ai facut pofta si mie de maraton 🙂
N-am prea avut ocazia in viata mea sa umblu prea mult pe munti dar ma tenteaza. Poate renunt si la fumat mai usor in felul asta, sportiv.

Ce să faci când simţi că nu mai poţi | File din jurnal . august 27, 2014 at 09:44

[…] unde vrei să ajungi dar scopul trebuie să îţi fie mereu înaintea ochilor. La un curs recent un om grozav (Simona Ciff) ne amintea că scopul trebuie să fie scris în permanenţă pe perete unde ne […]

Ce să faci când simţi că nu mai poţi – CrestinTotal.ro . septembrie 2, 2014 at 10:01

[…] unde vrei să ajungi dar scopul trebuie să îţi fie mereu înaintea ochilor. La un curs recent un om grozav (Simona Ciff) ne amintea că scopul trebuie să fie scris în permanenţă pe perete unde ne […]

Ce să faci când simţi că nu mai poţi | Biserica Penticostala Maranata Vulcan . octombrie 6, 2014 at 09:10

[…] unde vrei să ajungi dar scopul trebuie să îţi fie mereu înaintea ochilor. La un curs recent un om grozav (Simona Ciff) ne amintea că scopul trebuie să fie scris în permanenţă pe perete unde ne […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related Posts

Despre mine

Cum termini primul maraton din viata ta pe cei mai inalti 2 munti din Romania?

Cu o luna inainte am participat la Maraton 7500. Ce s-a intamplat puteti vedea aici. O luna nu m-am antrenat aproape de loc. Am iesit la alergat de vreo 3 ori maxim. Am alergat undeva Read more...

Despre mine

Ce inveti cand nu termini un marathon montan desi esti intr-o forma fizica de zile mari

 Imi place sa alerg. Alergand imi vin idei. Una din ideile care mi-au venit alergand a fost aceea de a participa la maratoane montane. Adica, sa alergi vreo 45 de km la deal si vale Read more...

Despre mine

Despre mine

Cine sunt? Sunt o ființă umană, egală tuturor celorlalte ființe umane. Sunt supusă greșelii la fel ca toți ceilalți. Și cam atât despre cine sunt. Ce fac? Urc pe munte, alerg, citesc și pun întrebări Read more...