Cu o luna inainte am participat la Maraton 7500. Ce s-a intamplat puteti vedea aici. O luna nu m-am antrenat aproape de loc. Am iesit la alergat de vreo 3 ori maxim. Am alergat undeva pe la 8 km cel mult. Am mai facut ceva scari, flotari si abdomene. Intentionam sa mai incerc la Maratonul din Piatra Craiului.

 Marti, cu 4 zile inainte de 2×2 Race primesc un telefon de la un prieten care alearga la maratoane si care m-a incurajat si pe mine sa merg. Imi spune ceva de Noaptea lui Iorgovan ii spun rapid ca nu am timp ca sunt bagata pana la urechi intr-un proiect pentru ONG. Deja ma pregateam sa inchid, nu mai ma concentram pe ce spune si aud ceva de genul „2×2” ii repet din nou ca nu am timp. Cred ca nici nu m-a auzit si continua descrierea: „cei mai inalti doi munti din Romania”. La care my attention kicks in si  intreb: „Moldoveanu si Negoiu?”. Nu stiu, raspunde el. Nu am fost. Nu cunosc! Insa, cunosteam eu!

 Cum spuneai ca-i spune la site? Deja ma asezasem la laptop si deschisesem browserul de internet si pagina de google si intru pe www.2x2race.ro. Eram prinsa intr-o gramada de activitati: pliante, tipografie, aprobare de la primarie pentru un miniadventure park in Tg-Mures, site pentru proiect, referat pentru doctorat si lista e mult mai lunga….

Dau un telefon si relatez planul meu……….. raspunsul e: NU. Nu avem timp. Nu suntem antrenati. Am iesit instant la antrenament. Am alergat 8km in ritm alert. Stiam, totusi, ca nu e destul.

Miercuri….. trimit linkul cu filmul de prezentare. Primesc acelasi raspuns: NU, insa nu mai era asa hotarat. Incep si eu sa ma gandesc daca e o idee chiar geniala. Daca nu reusesc?

Mi-au venit in minte cuvintele lui Mark Twine: „twenty years from now you will be mmore dissappointed by the things that you didn’t do than by the ones you did do. So throw off the bowlines. Sail away from safe harbor. Catch the trade winds in your sails. Explore. Dream. Discover.”

Si ce daca nu reusesc? Cel putin incerc! Sunt in competetie cu mine insumi!

Joi seara pe la ora 23 trimitem formularul de inscriere si intrebam daca ne poate duce cineva din Sibiu la Balea. In mai putin de 5 minute primim raspuns pe mail si suntem sunati la telefon. Ni se spune ca avem 2 locuri pana la Balea maine dupa-masa din Sibiu.

Vineri la 4 eram in Sibiu. Am facut ceva cumparaturi si in jur de ora 6 am fost luati din benzinaria de la marginea orasului.

 

Urcam la Balea si ne imprietenim cu Ovi, Razvan si Diana. Pe drum observam pista celor care urmau sa concureze a doua zi cu bicicletele si am decis in mintea mea ca un maraton montan e piece of cake pe langa ce urmau sa coboare biciclistii maine.

Vineri seara – Balea Lac

Facem cunostiinta cu Florin, care incearca sa ajute pe toti cu de toate. Sutem extrem de bine primiti. De la inceput se observa atmosfera calda dintre organizatori si cea pe care incercau sa o stabileasca cu noi. Urmeaza inscrierea, primirea kiturilor de participare, sedinta tehnica si stingerea.

Ma trezesc dimineata auzind o pizipoanca ca ea nu mai poate urca. Incercau sa urce pe stanca de la telecabina sa faca poze cu transfagarasanul.

Intre timp se aude o discutie intre Raluca Ilie care statea in spatele cortului si Mihai Perju care inca nu iesise din cort. Aud doar ultima propozitie „daca ne mai intoarcem”. Incep sa rad si le spun: „stati linistiti nici noi nu suntem siguri ca ne mai intoarcem”. Si incepem sa radem!

Nu am inteles niciodata chestia aia de competetie intre oameni cand se uita urat ca dusmanii unul la celalalt. Imi placea atmosfera. Nu eram dusmani. Eram cu totii inaintea unei curse cu noi insine. Simplu fapt ca eram acolo insemna enorm in conditiile in care multi oameni nici cu gandul nu ar accepta o astfel de provocare.

Ma gandesc la mine. In urma cu 3 ani abia alergam 3 ture de stadion. Am avut probleme serioase cu respiratia. Cand am ajuns sa alerg 8 ture am spus ca ala era maximul pe care il pot eu. Adica, nici macar 4 km. In urma cu 5 ani un maraton mi s-ar fi parut o imposibilitate, cel putin pentru mine.

Pana acum 2 ani nu am reusit sa fac niciodata o flotare intreaga, doar din genunchi. Acum pot face 3 serii de cate 10. De ce? Pentru ca am continuat sa incerc atunci cand nu reuseam. Pentru ca m-am invins pe mine si psihic mi-am depasit toate barierele care imi spuneau ca nu pot.

Imi dau seama ca nu ma simt asa bine cu m-am simtit in Bucegi cu o luna inainte. Insa, stiu ca psihicul e partea mea tare si ca pot trage de mine si nu renunt chiar daca mi-e greu si ma bazez pe asta.

 

Startul se da in 10,9,8, 7,6, 5, 4, 3, 2, 1,START

Agale ne indreptam spre linia de Start.Ne asezam mai in spate si observam langa noi pe cineva in sandale.  Auzim niste rasete si remarci: “bine ca nu a venit in slapi”. Insa, aveam sa ne intalnim cu persoana in sandale in Saua Podragului cand se intorcea de la Vf. Moldoveanul dupa ce partenerul lui reunutase in Saua Caprei dupa intoarcerea de pe Negoiu.

Se porneste si coechipierul meu imi spune sa alergam un pic. Mintal imi stabilisem ca nu trag tare la inceput chiar daca ma intrec toti pentru ca ma cunosc si stiu ca imi ia timp sa ma incalzesc. In plus am probleme cu tinerea ritmului constant. Incep sa alerg si,  bineinteles, alerg prea tare.

Ajungem in Saua Capra in 26 de minute si continuam la dreapta spre Negoiu. Strategia era simpla: traseul pe Negoiu e mai tehnic si ne va fi mai usor sa ne intoarcem la frontala de la Moldoveanu, plus ca cunosteam mai bine traseul.

Stiam ca am rezistenta la mers. Pot merge ore intregi, insa alergatul pe munte e cu totul si totul altceva. Asa ca decisesem sa alergam pe coborari (deoarece ma pricep bine la asta) si pe plat si sa urcam cat de cat constant.

Imediat ce urcam dinspre Saua Caprei vedem in spate echipa care urma sa vina pe primul loc la X2. Nu stiam, insa, la acel moment ca ei nu participa la tura lunga.

Coechipierul imi spune prima data: “hai sa nu ne ajunga cei din spate”. Nu reactionez si imi spun ca e normal ca el sa vrea asta pentru ca poate mai mult decat mine si aprope imi promit in  minte ca nu o sa mai merg cu cineva care poate mai mult decat mine ca sa nu-l tin in loc.

Trag de mine,  insa deja imi era greu. M-am chinuit ceva timp pentru ca pornisem prea tare pentru mine. Imi era greu, insa trageam de mine. Pana la Varful Ezerul Caprei eram pe jumate terminata.

 Pe coborarea dinainte de Laitel incep sa-mi revin si incep sa alerg. Mi-am dat seama ca cei din spate ne ajutau sa mentinem un anumit ritm, insa refuzam in minte sa fiu in competetie cu ei. Daca pot alerga mai bine, nu am nicio problema sa ne depaseasca.

Dany imi spune a doua oara (si ultima de fapt) ca ne ajung cei din spate. In momentul acela m-am oprit cu totul si i-am spus: “nu imi pasa. Nu am venit aici pentru ei ci pentru mine. Alerg pentru mine.”

Ma cunoaste foarte bine. El m-a ajutat sa pot alerga mai mult si sa invat sa respir. Cand merg la ture mai lungi imi trimite mesaje unde scrie: “respira. Oricum, dar respira.” La fel, alerga langa mine si imi repeta: “respira” in timp ce numara expiratiile si inspiratiile. Cred ca a inteles imediat. Si a spus simplu: “imi pare rau. Mergem cat poti tu merge.”

Pe urcarea spre Laitel am prins un grup de oameni in varsta. Erau imbracati in echipamente de moda veche, in blugi sau catifea, insa cu toti urcau si au ajuns in acea zi la Negoiu. Am mers nu mai putin de 10 minute in spatele unei doamne care avea in jur de 65-70 de ani. Nu o puteam depasi pentru ca era ingusta poteca, insa aceasta nu se oprea si avea un ritm constant. I-am depasit in varf si aveam sa-I mai revedem intre Strunga Doamnei si Lacul Caltun.

Tot respectul meu pentru ei si viata activa pe care o duc! Imi doresc sa fac si eu asta la 70 de ani!

La Caltun ne oprim sa luam apa, iar cei din spate trec pe langa noi. Ii ajungem cand incepe urcarea si incepem sa vorbim. Astfel, aflam si afla si ei, ca noi suntem la tura lunga si ei la cea scurta. Urcam, trecem de lanturi si la ultima urcare ei o iau in fata.

Imediat dupa lanturi ne intalnim cu primii care se intorc de la Negoiu. Era o fata si un baiat. Am intrebat tot drumul de ei cand mergeam mai tarziu spre Moldoveanu. Am aflat, tarziu, ca au renuntat la Capra. Pareau asa de hotarati!

Noi ne oprim… Continuam si pe cand suntem aproape sus ii vad pe cei doi coborand. Radiau de fericire, iar eu nu intreb: “sunteti primii, nu?”. La care acestia raspund: “da, primii din 3 echipe.” Ce aripi iti da speranta!

Ajungem pe Negoiu……. 3 ore jumatate. Primim stikerele si facem poze. Nu ne grabim. Mancam ceva si incercam sa privim printre norii care inconjoara Vf. Negoiu. Era ceata si frig. Ii intrebam pe cei de la postul de control daca au cort si ne spun ca au niste izoprene si haine. Cred ca le-a fost foarte frig toata ziua. Si erau pregatiti sa stea pana a doua zi dimineata.

Incepem sa coboram. Ii intalnim rand pe rand pe toti cei pe care i-am lasat in spate. Se dau la o parte sa ne faca loc sa coboram. Ne ureaza succes. Mi-a placut acest gen de solidaritate. Avem un ritm bun pana la Caltun. Inainte de urcarea pe Laitel (sau imediat dupa) ne-am intalnit cu Cristi si Iulian. Iulian nu mai putea si Cristi era putin dezamagit. Se inscrisesera la tura lunga. Mi s-a parut ca Iulian a cedat psihic. Ii era greu si nu reusea sa treaca peste blocaj nici sa ajunga inapoi. Cristi era ok si am apreciat atitudinea de a sta langa coechipierul sau. I-am lasat in urma si ne-am urmat drumul.

 

Urcarea pe Laitel a fost cea mai dificila parte pentru mine. Pietrele alea care alunecau una peste alta nu se mai terminau. Coechipierul meu mi-a spus ca il doare genunchiul………… tot ce era in mintea mea acum era: not again! Imi doream sa plecam spre Moldoveanu din Capra pentru ca stiam ca daca plecam terminam.

Scurtam traseul cu lanturile si o luam direct pe rapa in sus deoarece era aglomerat si ar fi trebuit sa asteptam cel putin 30 de minute sa urce si sa coboare toti cei ce erau acolo.

Continuam sa tragem de noi, sa alergam sa ne odihnim un pic…… cand facem stanga pe ultima urcare inainte de Transfagarasan ii vedem pe Andrei Tale si Marius Roca. Habar nu aveam cine sunt, insa era clar ca aveau cel mai bun timp deoarece terminasera Moldoveanu si se indreptau, DEJA, spre Negoiu. Bajbaiau pe sus, unde bajbaisem si noi de dimineata in timp ce ceilalti o luasera cu totii pe poteca de dedesupt. Insa, era clar ca erau FRESH. La fel au ajuns si pe Negoiu, cei de la punctul de control spunand ca erau la fel de fresh si pe varf. Urmau sa termine cursa in 10 ore si un pic. Felicitari!

Cand trecem prin dreptul feresterei unde se vede Lacul Balea auzim in difuzoare cum anunta ca s-a intors o echipa, care renuntase sa mai mearga la Moldoveanu. Vedeam si parapantele zburand in aer.

In timp ce facem stanga  spre Saua Capra, ii vedem urcand pe Mihai Zlavog care ne face o poza zambind si isi continua drumul spre Negoiu.

 

Coboram spre Capra unde suntem extrem de bine primiti de echipa de la punctul de control. Le spun ca de azi dimineata ma gandesc ca o sa beau 2 pahare de suc de portocale. Imi explica ca e isotonic, insa pentru mine, sincer va spun, a fost suc de portocale rosii.

Ovi ne intreba cu un ton extrem de dragut: asa-i ca nu renuntati? mergeti si la Moldoveanu, nu? La care Dany replica: daca ne lasati noi vrem sa mergem.

Ne explica ca sunt multi care au abandonat cursa. Ne dam seama ca cei de la punctul de control de pe Varful Moldoveanu vor astepta dupa noi, noi fiind ultimii care vom ajunge in acea seara pe varf. Mi se ofera batoane de susan, ciocolata, banane, lamai, portocale. Refuz. Nu puteam manca. Cer o portocala pentru mai tarziu si ulterior imi pare rau ca nu am cerut cel putin vreo 3. Insa, mi-am promis ca la alte ture car portocale cu mine. O sa vedeti de ce!

Uit sa iau lamaie sa bagam in bidoanele cu apa desi la asta ma gandeam cu o ora inainte sa ajungem la Capra.

Zambim, glumim, le spunem ca ne simtim foarte bine si ca ne distram. La care Ovi ne spune ca se vede pentru ca altii se grabeau unii pe ceilalti ca pierd timpul.

 O luam la fuga, in stanga de data asta spre prietenul nostru Moldoveanu. Luam apa de la Izvorul care curge in Lacul Capra si incepem sa alergam pe coborarea care face stanga. Unii se chinuiau sa urce, noi zburam la vale. Dupa ce cobor arunc o privire in urma sa stiu pe unde aveam sa ma intorc la noapte. Incepeam sa numar urcarile mai grele…….

Dupa nici o jumatate de ora incep sa-mi simt picioarele. Mi-era greu sa le misc. Am invatat sa-mi cunosc corpul si stiu cand urmeaza o perioada de low-energy si stiu ca e importnat sa merg insa mai incet pana imi vine urmatorul val de energie. Luam un energizant si mergem mai departe.

Dany imi spune ca il doare spatele si facem schimb de saci pentru o perioada. Ajungem la Fereastra Zmeilor. Nu era niciunul acasa. Facem ceva poze si mergem mai departe.

Incep sa-mi revin si alergam iar. Ma simteam atat de bine! Mie muntele imi face enorm de bine. Cand sunt pe creste si vad peisajele, inspir aerul, parca plutesc… M-as muta fara ezitare pe munte….. Si intr-o zi am sa o fac! I am already working on that!

Trecem de lanturi, de  monumentul Helinger ne bucuram si plutim pe poteca ingusta de la 3 pasi de moarte si vorbim despre cat de  important este sa traiesti in prezent, sa fi focusat pe proces nu pe rezultat.

3 pasi de moarte

Intre timp ne intalnim cu echipe care se intorceau de la Moldoveanu. La majoritatea le era greu si unii parteneri asteptau sau nu dupa coechipierul lui. Atunci mi-am dat seama ce importante sunt valorile intr-o echipa si cat de important e sa iti cunosti coechipierul si sa ai rabdare cu momentele lui slabe. Si mai mult: cat de mult conteaza psihicul. Pentru ca majoritatea cedeaza psihic cand inca mai au resurse!

Ne intalnim in drumul nostru cu Andu.  Ii cedase genunchiul. Ii dam diclofenac si ii uram drum bun inapoi, iar el succes noua. Am ramas prieteni. Ne-am revazut a doua zi dimineata. A ajuns cu bine in tabara, insa va  fi bine sa faca ceva cu genunchiul respectiv inainte de a mai participa la o cursa de anduranta. Ne spune ca inaintea noastra mai este o echipa de baieti care incearca sa ajunga pe Moldoveanu si ca s-au intalnit cu ei in Saua Podragului. Facem un calcul si ne dam seama ca sunt cam la maxim 2 ore inaintea noastra.

Ajungem la Podul Giurgiului si vedem ca e ceva schimbat la traseu, insa nu ne facem probleme. Suntem prea Zen. Intalnim un cuplu si ii intreb direct: lunga sau scurta? Se uita el la  mine si imi raspunde politicos: cred ca nu inteleg exact ce vrei sa-mi spui. Atunci imi dau seama ca nu erau de la concurs. Le explic despre ce e vorba si imi spun ca au mai intalnit persoane de la concurs si ca inainte de urcare pe Vistea au intalnit o echipa de baieti. Facem un calcul si ne dam seama ca teoretic trebuia sa ne intalnim cu ei oricand. Luam apa si continuam spre Saua Podragului. Nu stiu de ce mereu cand merg spre MOldoveanu de la Podu Giurgiului o iau pe o poteca si cand ma intorc o iau pe alta…

In Saua Podragului m-am bucurat cel mai mult de peisaje in ziua respectia. Soarele incalzea inca usor. In zare a aparut pentru prima data prietenul nostru Moldoveanu caruia ii planificasem o vizita scurta. Am alergat cu bratele in aer si ma intorceam si spuneam: ce frumos e! ce frumos e!

 

La un moment Dany mi-a spus ca poate ar fi si mai frumos daca am mai alerga un pic….. si am mai alergat un pic. Aici am mancat PORTOCALA! Nu stiu daca mi-a mai prins vreodata o portocala asa bine ca aici! Am avut impresia ca prind aripi. Toata noaptea m-am gandit pe urma sa ajung in Capra sa mai mananca o portocala rece daca mai sunt!

Cand sa facem stanga spre Saua Orzanelei ne intalnim cu colegul nostru in sandale … singur. Il intrebam uitandu-ne in spatele lui unde e coechipierul lui si ne spune ca a renuntat in Saua Caprei si ca el a venit sa termine tura si o termina. L-am intrebat daca mai poate si a spus razand: cum vedeti? ca nu mai pot? bineinteles ca pot! si dus a fost.

Imediat ce am facut dreapta l-am vazut……….. pe prietenul nostru caruia ii faceam o vizita in seara asta!

Ii dam inainte si jos in Saua Orzanelei ne intalnim cu cei care urmau sa vina pe locul 4 Cristian Cosma si Bogdan Iacob. Ca de obicei, noi orbacaiam undeva sus pe creasta iar ei erau ceva mai jos pe o poteca. Vorbim „de sus” cu ei si le spun in gluma: „nu ne asteptati un pic? dam o fuga pana pe Moldoveanu si ne intoarcem imediat”. La care auzim o replica serioasa, tind sa cred ca era Cristi: „coboram de 40 de minute. o sa muriti la urcarea pe Vistea.” La care eu replic: nu murim. ne vedem maine dimineata la Balea. Si acolo ne-am vazut a doua zi dimineata!

Era 8.15 cand am avut discutia asta. La 9.30 eram pe Moldoveanu. Am urcat Vistea mai usor decat ne-am imaginat. Ne-am oprit o singura data doar ca sa imi reglez respiratia. Deja se intuneca. Nu am ne-am pus frontalele decat cand am ajuns pe Vistea.

Eu o iau inainte. Semnalizam la cei de pe Moldoveanu si vad ca o frontala o ia spre noi. Imi place sa alerg aproape intre Vistea si Moldoveanu. Unii spun ca ma cred capra neagra… Merg cat pot de repede. Dany ramane in spate. Ma intalnesc cu Bebe care venea in fata mea sa ne intrebe daca noi suntem echipa 2 pentru ca cineva i-a spus ca am fi renuntat si nu putea da de noi. Am uitat sa mentionez ca am luat un singur telefon si acesta a refuzat sa funtioneze la altitudinea de peste 2000 de metri. Am realizat acest fapt cand am ajuns prima data la Lacul Caltun…

Ii spun ca noi suntem si imi spune ca merge inainte sa anunte la baza ca suntem acolo si sa-si stranga lucrurile. Strig dupa el si il rog sa le spuna celor de jos ca suntem vegetarieni si renuntam la toate bonurile pentru mici si ii rugam sa ne puna o lebenita in Balea pe cand ne intoarcem.

Cand ajung pe Varf Bebe imi spune: haide fata! bravo fata! Intre timp Ioan Popovici trimitea sms si imi spune ca nu au reusit sa vorbeasca cu cei din Saua Capra si din acest motiv nu se stia de noi. Ma intreba de unde suntem ca am cerut „lebenita” si imi spune ca chiar inainte sa aprindem noi frontalele pe Vistea au vazut niste frontale la Podu Giurgiului si s-au gandit ca mai au de asteptat o gramada si s-au bucurat sa venim ca sunt inghetati. Ne intreaba daca avem nevoie de ceva. Carasera nu stiu cati litri de apa cu ei pe Moldoveanu. Apa aveam,  batoane aveam… Am intrebat daca au o lamaie……….. si aveau! Ne-au dat lamaia si am plecat.

Facem pozele de rigoare si le spunem ca nu o sa putem merge in ritmul lor si e ok sa o ia inainte.

Pana strang ei ne intoarcem pe Vistea si ne imbracam. Dany taie lamaia, o baga in bidonul cu apa si imi spune ca nu se simte bine. Ii spun ca e ok si o sa mergem atata cat putem. Imi spune sa merg in fata cu ei, insa eu nu concep asa ceva. Suntem o echipa. O data poate unul, alta data poate altul.

Incepem sa coboram Vistea. Ma simt inexplicabil de bine. Ma gandesc ca pot merge asa pana la Balea. Dany se simte din ce in ce mai rau. La poalele Vistei imi spune ca si-a uitat cutitul Bear Grills pe Vistea cand a tait lamaia. Il intreb daca vrea sa se intoarca si imi spune ca nici gand!

Ne ajung cei doi din urma si mergem o perioada impreuna. Cum era si normal ei o iau inainte, insa se tot intorceau sa vada unde suntem. Dany a inceput sa ameteasca si imi cerea sa ne oprim un pic. Era tot mai rau. La un moment dat a inceput sa vomite. Era tot mai slabit. Ciudat, nu-l dureau picioarele ca pe mine! Am analizat situatia si ne-am gandit sa mergem la Podragu sa dormim 5 ore si sa ne trezim dimineata sa ajungem la Balea pana la 9. I-am spus ca daca noi adormim nu ne mai trezim pana diseara!

Mai mergem un pic, ne mai oprim un pic, mai vomita Dany eu incep sa ma simt rau si imi vine si mie sa vomit si nu imi mai simt picioarele. Ne mai gandim daca ne oprim la Podragu sau mergem inainte. Bebe si Ioan ne-au vazut cand ne-am oprit. I-am vazut si noi ca ne faceu semne. Ultima data i-am vazut cand au fost sus pe Varful Mircii si au facut dreapta. Noi eram in Saua Podragului si coboram spre Podul Giurgiului.

Aici am inceput sa ma intreb de ce niciodata nu nimeresc drumul. Cand am mers inspre Moldoveanu am mers pe poteca aceea care sfideaza legile gravitatiei, insa e lina si domoala, iar acuma coboram pe niste bolovani stancosi… Trecem pe langa lac si incepem sa urcam. Imi amintesc ca coborasem undeva prin dreapta si incepem sa cautam marcajul.

Imi era din ce in ce mai greu. Ma dureau picioarele la fiecare flexiune. Inceam sa simt oboseala. Si nu gaseam marcajul……….. Coboram si mergem mai in dreapta……… gasim un marcaj nou. Mergem dupa el, il gasim pe al doilea dar nu mai dam de al treilea… La un moment incep sa urc si zic ca ma lamuresc eu sus……….. sus ajung si dau doar de ala vechi. Stiam ca la dus am mers pe o poteca noua pe stanca, insa nu o gaseam nicicum.

Si acum incepe catastrofarea mea……….. cautam si cautam……… incep sa tremur si tremur tot mai tare. Sunt sigura ca psihic nu m-am mai concentrat in momentele alea. Tot ce mi-am spus e ca nu vreau sa imi fie frig. Cred ca l-am speriat un pic pe Dany. De obicei, cand ne manifestam emotiile astea sunt de 3-4 ori mai intense decat e problema cu care ne confruntam. Dany deja se gandea cu ce sa faca foc sa ma incalzesc.

In final scoate folia de supravietuire, o pun pe mine si decidem sa mergem mai departe. Ii spun ca sunt ok si fac tot ce e nevoie sa nu-mi fie frig. O luam la stanga si dam cumva de poteca. Cred ca ne-a luat vreo ora si jumatate toata chestia asta.

Imi trec prin minte cei patru care au incercat sa cucereasca Eigerul si cum cel mai tanar, Toni Kurz a ramas o noapte in coarda (fara echipament sofistificat si a doua zi s-a catarat 100 de metri si a desfacut funia ca sa moara ulterior in coarda) si la Joe Simson care s-a tarat 4 zile cu un picior rupt si imi spun ca conditiile mele sunt pe departe mult mai favorabile decat ale lor si ca nu am niciun motiv sa nu merg mai departe decat faptul ca nu mi-e usor. Insa, in viata lucrurile nu sunt intotdeauna usoare si niciodata nu iti depasesti limitele daca nu treci acest prag.

Si am tot venit incet……. ne opream, insa nu stateam prea mult pentru ca riscam sa nu ma mai pot misca ulterior. In timp ce veneam si urmaream siluetele muntilor in noapte spuneam pe unde urmam sa mai trecem……….. 3 pasi de moarte, Nerlinger, coborarea, lanturile, fereastra zmeilor, si urcarea aia naspa………. si tot veneam……… la un moment Dany imi spune sa ma uit la cer si sa vad stelele si sa nu uit secventa aia pentru ca nu se vede asa de niciunde din Romania pentru ca niciunde nu esti atat de sus. Intr-adevar erau multe si luminoase. Am vrut sa fac poze insa camera nu e sufient de performanta pentru asta.

Undeva dupa coborarea de dupa Monumentul Nerlinger si inainte de lanturi ne intalnim cu 4 persoane. Initial am crezut ca cei din tabara de baza s-au speriat ca nu mai venim si au venit dupa noi. Aflam de la ei ca merg la o tura de noapte pe Moldoveanu si stiau de la cei din Saua Capra ca urmau sa se intalneasca cu noi. Ne-au spus ca mai avem putin: 2.30…….

 Ce????????????? 2.30? eu imi facusem calculele ca suntem mult mai aproape. Stiam ca ajungem imediat la lanturi si la Fereastra Zmeilor, insa nu mi-am imaginat ca o sa ne ia atata dupa……….. mi se rupsese filmul cred.

In 20 de minute ajungem la Fereastra Zmeilor si speram, inca, ca cei 4 sa fi gresit……….. si mergem si mergem si incep sa cedez si sa-mi pierd rabdarea… La un moment dat nu mai vedem marcajul, era punct rosu in loc de banda rosie si am avut impresia ca ne-am ratacit pe poteca care vine de la refugiu spre Balea.

Mergem si am impresia ca urcam si speram sa fi inceput urcarea, insa stiam ca undeva trebuie sa facem dreapta si sa trecem printr-o apa….. iar apa nu mai aparea…

Dupa MULTA vreme trecem apa si cand ma uit in jur se facea ziua! Abia atunci imi dau seama cat timp a trecut! Aveam impresia ca e vreo 2 maxim 3, insa era trecut de 5. Continui sa merg inainte. Ma dureau tare picioarele si au inceput sa-mi joace feste gandurile. Tot citind testimoniale de ale maratonistilor cu momente in care se intreaba ce naiba cauta acolo si ca niciodata nu o sa mai faca asta, eu mi-am spus ca eu nu am sa spun asa pentru ca eu nu merg pentru un loc, eu merg pentru mine………..

Insa, in acel moment mi-au venit in cap toate gandurile astea. Insa, nu am spus nimic……….. prima data. Am continuat sa urc sperand ca iesirea e cu cativa metri inaintea mea, insa cand am ajuns sus am vazut ca nu era acolo ci ca mai sus era un alt varf cu o alta cotitura si asa mai departe…….. m-am asezat jos pe o mana si am spus ca eu nu ma mai misc si ca vreau sa dorm… si…….. ca niciodata eu nu mai fac asa ceva!

Nu cred ca am stat mai mult de 3 minute. In mintea mea stiam clar ca nu voi sta acolo si ca e nevoie sa ma ridic sa termin cursa…….. M-am ridicat si de data asta am fost eu luata de mana pana sus la Capra… I-am vazut de departe pe cei din postul de control.

Am primit PORTOCALELE mult visate. I-am ajutat la strans pe acolo ca sa poata cobori. Ne-au intrebat daca nu pierdem timpul si nu vrem sa ne grabim la sosire. I-am intrebat razand: mai trebuie sa vina cineva? Mai aveam timp pana la 9. Ne-am asezat in cort pana au strans ei si pe urma am luat ce era de dus jos si am pornit inainte, ei urmand sa stranga restul si sa vina dupa noi.

Ei bine……… coborarea din Saua Caprei spui ca nu se mai termina. Asa cum nu se mai termina ultima urcare asa nu se mai termina asta….

Am ajuns la finish……. ne-au fluierat. Eu insistam sa nu-i trezeasca pe restul cu venirea noastra. Parca imi parea rau ca i-am tinut trezi pe atatia si acum ii si mai sculam din somn!

Incepem sa vorbim, le povestesc in mare chestia cu Podul Giurgiului si hiportemia mea…….. ne dau medaliile si diplomele si PEPENELE ROSU pe care scria ECHIPA 2…….

Era 7 si ceva… La 9 era premierea. Am avut timp sa fac un dus cu servetele umede, sa dorm 25 de minute si sa vorbesc cu unul si altul pe acolo: Alexandru Beldiman, Andu Trk, Florin Baras, Ovidiu Cernat, Ionela Mihalcea si multi altii care veneau sa ne felicite.

Nu aveam impresia ca am facut ceva deosebit si ne simteam, cel putin eu, cumva stingeriti. Am aflat ca au terminat doar 5 echipe tura lunga si doar doua de mixt. Noi si Mihai Zavlog cu Cristina Handrea. Am uitat sa mentionez ca in momentul cand noi coboram spre Capra de la Negoiu Mihai cu Cristina urcau. Am remarcat la ei acea amabilitate specifica oamenilor de munte care chiar daca trag de ei nu uita sa se uite in jurul lor, sa faca poze, sa salute si sa zambeasca. Mi-au atras imediat atentia si ii felicit pentru asta!

Premierea

nu ne asteptam la premii. si am primit mult mai mult decat ne asteptam. uitadu-ma la poze imi dau seama ca nu i-am felicitat pe Andrei  Tale si Marius Roca. Felicitari!

 

Ce am invatat!

 

  • ca in echipa este important sa iti cunosti bine coechipierul si sa ai rabdare atunci cand acesta are momente in care este mai slab. Ii multumesc mult lui Dany pentru rabdarea lui.
  • ca e bine sa te cunosti foarte bine pe tine insuti. sa nu te supraestimezi si nici sa nu te subestimezi.
  • ca e bine sa anunti atunci cand te simti rau si sa ceri ajutor sau sa mergi la un ritm mai putin intens.
  • ca atunci cand e o echipa mixta e bine ca barbatul sa fie mai puternic, insa acesta trebuie sa tina cont de ritmul si potentialul partenerei.
  • ca o femeie daca accepta sa mearga la o tura de anduranta e bine sa se antreneze si sa invete sa treaca peste momentele dificile fara prea multe fite.
  • ce frumos e in Fagaras noaptea! mi-am promis ca am sa mai merg! By the way, Andrei Tale si Marius Roca nu ar trebui sanctionati pentru ca nu i-a prins noaptea pe traseu?
Ca incheiere doresc sa le multumesc organizatorilor de la 2×2 Race pentru modul in care s-au organizat, ne-au sprijinit si au relationat cu noi. Sunt o echipa deosebita si ii incurajez sa continue sa organizeze astfel de manifestari pentru iubitorii de munte.

Deci, cum am terminat primul maraton din viata mea pe cei mai inalti 2 munti din Romania?

– cu atitudinea de a ma bucura de fiecare moment. In mare parte mi-a iesit!
– cu atitudinea de a fi in competetie cu mine insumi si sa fiu o incurajare pentru ceilalti. Le-am zambit aproape tuturor!
– cu determinarea de a merge inainte cand mi-e greu fara sa ma plang si daca se poate sa zambesc si sa gasesc ceva frumos de remarcat in jurul meu
– cu un coechipier intelegator care a tinut cont de ritmul meu
– cu o PLACERE deosebita de a fi pe munte!
Daca nu ai participat niciodata la un maraton montan, te incurajez sa incepi acum. Nu trebuie sa faci neaparat o tura lunga. Poti face una mai scurta. Insa, te asigur ca ti se va largi orizontul si iti vei aminti mereu ca ai participat la un maraton montan.
Dupa cum spunea cineva: „There will be days you don’t think you can run a marathon. There will be a lifetime of knowing you have'”.
Cu drag,
Sim

 

 

 

Categories: Despre mine

10 thoughts on “Cum termini primul maraton din viata ta pe cei mai inalti 2 munti din Romania?”

Alex . octombrie 29, 2012 at 13:50

F frumos ! Felicitari pentru reusita ! E o performanta tinand cont si de nr crucilor de acolo..! Multa sanatate !

Sim . octombrie 30, 2012 at 11:16

Multumesc Alex! Am invatat intre timp ca aprope oricine poate termina un maraton montan. E adevarat, ai nevoie sa tragi de tine cand ti-e greu, insa se poate.

robert . noiembrie 16, 2012 at 05:17

La Fereastra Zmeilor nu era nimeni acasa? 🙂
Frumoasa metafora…

    Sim . ianuarie 13, 2013 at 16:26

    Da, Robert. Nu era nimeni acasa. Nu stiu pe unde umbla ca niciodata nu dau de ei.

Ibi . martie 12, 2013 at 11:26

Mai, omule, am terminat articolul cu lacrimi in ochi!
Bravo voua, v-ati completat de minune!
Pozele sunt minunate.

    Sim . mai 20, 2013 at 07:56

    multumesc Iby!

Florin Oprea . octombrie 2, 2013 at 17:10

Foarte frumoasa poveste! Felicitari pentru reusita! As avea o intrebare insa. Daca vreau sa ma inscriu pt cursa de 2×2 din 2014, de cata experienta de cursa as avea nevoie astfel incat sa fiu primit la start? Dar pt cursele de x1 sau x2?
Pe munte ma descurc destul de bine in materie de ture montane, dar ca si competitie …doar ce am participat la prima competitie .. Herbalife Ciucas Trail, proba de semimaraton..terminata in 3 ore jumate!
Pentru anul viitor mai planuiesc sa particip macar la o competitie inainte de 2×2!
Mersi de info si carari senine!
Florin

    Sim . octombrie 5, 2013 at 09:23

    Cred ca baietii de la 2×2 te vor accepta daca ai mai terminat cel putin un maraton montan. Cel mai simplu e sa-i intrebi direct!

    2×2 e, dupa parerea mea, cel mai greu maraton montan de la noi din tara. Ar fi ok sa parcurgi macar la picior traseele ca sa stii pe unde urmeaza sa alergi.

    Si da, ar fi ok sa participi macar la o competetie inainte de 2×2. 4500 din Bucucegi e o alternativa care are loc mereu cu mai bine de o luna inainte de cea din Fagaras.

    Carari senine si tie!

Alex Cosmin . decembrie 21, 2014 at 23:21

multe felicitări!!!
cursa asta e pe: TO DO LIST 2015

Ce am mai facut in 2012 | Top Psy . martie 17, 2013 at 19:03

[…] Al doilea, in Fagaras. Am plecat de la Balea si am facut Negoiu, intoarcere la Capra si plecare spre Moldoveanu si intoarcere la Balea. Descrierea completa a experientei o poti citi in articolul: Cum termini primul maraton montan pe cei mai inalti 2 munti din Romania. […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related Posts

Despre mine

Ce am mai facut in 2012

Zilele acestea am incheiat ultimele rapoarte si am analizat activitatile de anul trecut. Asa cum spuneam intr-o alta postare, anul trecut a fost cel mai bun an al meu si intentionez ca anul acesta sa Read more...

Despre mine

Despre mine

Cine sunt? Sunt o ființă umană, egală tuturor celorlalte ființe umane. Sunt supusă greșelii la fel ca toți ceilalți. Și cam atât despre cine sunt. Ce fac? Urc pe munte, alerg, citesc și pun întrebări Read more...

Despre mine

I’m a finisher not a quitter – sau cum termini un maraton montan cand ai o gramada de motive sa renunti

Acum 2 zile, mai exact pe 24 mai 2014 am alergat la Maraton Apuseni 42,8 Km cu o diferenta de nivel de 2200 de metri. Aveam o gramada de motive sa nu alerg: Cu o Read more...